…like they used to…

M-a provocat chestiunea asta de la ZeList de cum am văzut-o. Nu să mă înscriu (nici nu aș avea cum să mă duc, nici nu mai sunt netuns, nici n-am eu aptitudini de concurent), dar m-a provocat să mă gândesc, să-mi aduc aminte de niște vremuri care (din fericire?) au trecut.

Existau vremuri în care să fii producător muzical însemna să cunoști pe cineva în TVR să intri să filmezi un clip, când clipul era filmat din existent de angajații televiziunii publice, pentru o bere.

Erau vremuri când exista Electrecord-ul. Și numai Electrecord-ul (povestea mea cu ei, mai altădată, eventual). Unde se scotea muzica pe vinil.

Existau vremuri când exista magazinul Muzica, în centrul capitalei… Și acolo puteai să-ți cumperi și chitare Reghin, cele mai bune.

Existau vremuri când postul Atomic TV a fost o revoluție în industrie. Care industrie nu exista.

Existau vremuri când ne întâlneam la Barul bodega As de la Teatrul de Comedie și ne „pregăteam” să mergem la concerte. Și câte unul, prezentator tv atunci și cântăreț cumva vedetă acum, uita să mai iasă de la baie. Care puțea.

Existau vremuri când principalul concert rock al anului se chema Skip Rock, Roșu și Negru încheia concertele cu AC/DC și jandarmii făceau ordine cu bocancii în piepturile puștanilor care săreau gardurile. Și internații de la căminul de lângă 23 august fluierau rockerii care mergeau la primul Metallica din România și aruncau cu lucruri în ei…

Existau vremuri când în clipuri cinelele tobelor nu se mișcau, că toboșarii nu aveau voie să facă gălăgie la înregistrarea clipurilor, să nu dărâme TVR-ul, dar în concerte se făceau solouri de tobe… Vremuri când în prezențele TV (și clipuri, desigur) chitarele n-aveau fire după ele, deși wireless-ul nu se inventase nici măcar pentru Rolling Stones…

Dar, mai mult de-atât, melodiile aveau suflet. Și versuri. Și cântăreților le păsa de cântă. Și nu apăreau în clipuri pentru bănci. Și repetau în subsol la Preoteasa, în condiții rușinoase, Timpuri Noi lângă niște puști de 17 ani complet necunoscut. Și astea nu erau probleme, că pe urmă se duceau cu toții și beau cu nea Toma.

Și în aceste amintiri a apărut o zână în calculator, s-a jucat cu e-bagheta ei magică și mi-a adus exemplarul perfect, frumos crescut și exponențial al perioadei de sfârșit a acelor epoci (și muzical, și vizual). Burn the witch, burn the witch, mi-a mai zis.

Ah, capacele de bemveu… Ce as vrea si eu niste unele.

Și am avut și niște cravate, atunci, pe care scria, premonitoriu, Don’t make them like they used to… Da, erau cu Sylvester și Tweety (which is a bird, not an online service)…